Sara Voica (la 18 ani)
Poza: Ștefan Țuțuianu
Te afli în fața raftului de igienă orală și te întrebi ce culoare să aibă periuța ta de dinți de data asta. Nu te poți hotărî între roz și verde. Totuși, nu mai ai cinci ani. Atunci ai spus roz. Te sunase tatăl tău să te întrebe în ce culoare să văruiască pereții camerei tale și ai spus că în roz, cu toate că urai rozul, dar ai vrut să fii ca toate fetițele de vârsta ta. Orice fetiță la cinci ani vrea totul roz, iubește culoarea asta. Ție îți plăcea albastrul și poate că nu detestai atât de mult culoarea roz, ci faptul că toate fetițele o iubeau. Alegi periuța de dinți verde. Poate că ai fi ales-o pe cea albastră, dar ultima periuță fusese așa. Și acum, te întrebi la ce vârstă te oprești din a-ți mai alege culoarea periuței de dinți. Când o să vii pur și simplu la supermarket și o să arunci în coșul de cumpărături prima periuță pe care o atingi? Nu se poate întâmpla asta. Te speli pe dinți și e primul lucru pe care îl faci când îți începi ziua. Nu poți să îți periezi dinții cu o periuță de dinți aleasă la întâmplare. La fel cum nu poți să îți bei cafeaua dintr-o cană pe care nu ai ales-o. Azi e cana cu buline mov, mâine e cana cu steluțe, iar următoarea zi e cana cu tigru pe care o ai de când erai mică. Pur și simplu trebuie să alegi cât de bună să îți fie ziua, iar începutul ei e cel mai important. Alegi să bei cafea dacă vrei să ai o zi bună. Nu orice cafea, evident. În niciun caz nu ai să bei cafea făcută la aparat, ci o să te bucuri de o cafea adevărată, la ibric. Cine nu bea cafea nu înțelege că nu e vorba despre energia pe care ți-o dă, ci de starea pe care o ai când o bei. Îți încântă nările, papilele și îți dă starea de ”sunt acasă”. Nu m-am mai gândit până acum la asta, dar acasă e acolo unde cafeaua e făcută în ibric. Acum îți dai seama cât de important e să îți alegi tu culoarea periuței de dinți? Cert e că la 18 ani încă îți alegi culoarea periuței de dinți, a paiului cu care să bei și cana de cafea. Îți alegi caietele după copertă, dar nu și cărțile, pentru că măcar atât ai învățat în 18 ani de viață: să nu judeci o carte după copertă! Și nici un om după prima impresie. Mai târziu îți vei da seama că e una dintre cele mai mari greșeli pe care le-ai putea face și că fix oamenii aceia pe care i-ai judecat la început devin cei mai importanți pentru tine.
În orice caz, nu e o poveste despre periuțe de dinți și cafea, ci despre creștere și trecerea timpului. Cel puțin așa cred, nu-s sigură. Acum știi doar că ești în ultimul an și te întrebi cum de sfârșitul e atât de aproape. Îți e frică să mai clipești, că poate te trezești în iulie și că atunci chiar că s-a terminat tot, că ai o diplomă și că ar trebui să știi ce să faci cu ea. Și mai ales să nu dezamăgești pe nimeni. Uneori mă întreb de ce ne e frică mai tare? De binele nostru sau de dezamăgirea pe care am putea să le-o creăm celor dragi prin alegerile și greșelile noastre?
Nu știi ce te așteaptă în viitor, dar te uiți în urmă și vezi tot ce ți s-a întâmplat, cum ai evoluat, cum ai suferit, ce ai greșit și succesul pe care l-ai avut, iar dacă ar trebui să alegi, dacă ai mai putea să trăiești încă o dată tot, ai face-o, fără niciun fel de ezitare și cu fix aceiași oameni, cei care au contribuit la cine ești tu acum.
Legi o prietenie cu băiatul acela, știi tu, cel cu care credeai că nu o să ai vreo legătură vreodată și s-a dovedit a fi singurul care în unele zile îți aducea zâmbetul pe buze. A devenit important pentru tine. Nu e ciudat cum începem să iubim persoanele care ne fac fericiți? De parcă doar faptul că ne înveselesc ar trebui să conteze.
Pierzi niște prieteni din gimanziu, suferi, dar realizezi că nu prea aveați lucruri în comun, că voiați ceva diferit, iar în final, ești iar okay, înveți ceva din asta și treci peste.
Desen: Anca Balcoș
Te îndrăgostești și înveți că persoana care te poate face cel mai fericit om, te și poate răni cel mai tare și înveți să trăiești cu asta. Poate că asta înseamnă iubirea, pe lângă multe altele, să oferi cuiva șansa de a te răni și să speri că nu o va face.
Scrii poezie și participi la primul tău concurs de creație literară. În aprilie ești și tu prezent la festivitatea de premiere și te simți important. Simți cum e să îți faci părinții mândri și îți spui: căldura asta din suflet, starea asta de bine, vreau să o simt cât mai des.
Susții o prezentare în amfiteatrul școlii cu toate că e unul dintre lucrurile de care ți-e frică cel mai tare: să vorbești în public. Și totuși, o faci. Prezinți, te încurci, te uiți în public, primești un zâmbet de încurajare și continui, îți duci prezentarea până la capăt. Apoi, cobori de pe scenă și începi să plângi în hohote. E și ultima dată când o faci. Partea cu vorbitul în public, nu cea cu plânsul.
Devii voluntar și descoperi despre tine că poți ține de mână patru copii cu numai două mâini.
Participi la o altă festivitate de premiere a unui alt concurs de creație literară și în timpul ei gândul îți zboară la bunicul tău. Ți-ai fi dorit să fie și el acolo cu tine și te întrebi dacă ar fi mândru. Cum poate să îți fie dor de cineva pe care nu l-ai cunoscut niciodată? Atunci realizezi că ai un gol în suflet pe care nu îl vei putea umple vreodată.
Îți faci prieteni noi, pe sufletul tău, ajungi să îi iubești cu adevărat și să vă faceți amintiri împreună. În final, se transformă în străini. Deveniți străini care împart amintiri. Nu toți însă. Presupun că rămân cei care contează cu adevărat și mergi mai departe. Face parte din viață.
Te cerți cu părinții tăi din diferite motive, poate cel mai des pentru că nu te lasă în anumite locuri și îți zic că atunci când vei împlini 18 ani vei putea face ce vrei. Nu conștientizezi când trec doi ani și dintr-o dată nu mai ai 16 ani. Ai 18 ani, dar tot nu te lasă. Trebuie să ajungi la facultate și poți face tot ce vrei. Și tot ce ți-ai dorit a fost să împlinești 18 ani, iar apoi să ajungi să pleci de acasă, dar ai uitat de cel mai important lucru. În tot timpul ăsta s-a întâmplat fix în fața ta. Dintr-o dată, fratele tău care mergea de-a bușilea acum are aproape cinci ani și devine pe zi ce trece tot mai isteț, iar sora ta nu mai are fălcuțele de când era mică. S-a subțiat la față și a început să își dea ochii peste cap. Vezi cum s-a transformat într-o mică domnișoară. Ai fost atât de ocupat să crești, încât nu ai realizat că și frații tăi mai mici o fac și că părinții tăi îmbătrânesc. Li s-au conturat ridurile în colțul gurii și în jurul ochilor și dintr-o dată vezi cum mama ta își întinde pielea de pe frunte în speranța că ridurile vor dispărea, iar tatăl tău are mai multe fire de păr alb decât înainte. Dintr-o dată regreți și îți dorești să dai timpul înapoi. Nu poți.
Îți dai seama că nu ai fost nici un nepot prea bun, că nu ți-ai mai sunat bunicile, cu toate că pe una dintre ele nu ai mai văzut-o din vară, iar până atunci, de la Crăciun. Și știi că ele oricum te iubesc orice ar fi. Îți zici că le vei suna, că nu mai uiți, că le vei reaminti cât de mult le iubești și că nu ai uitat în niciun moment de ele. Până la urmă, intervine altceva. După aceea, nu o faci. Parcă ți-e prea rușine, pentru că știi că ar trebui să vorbești mai des cu ele.
Ajungi pe scaunul de la dentist. Trebuie să îți scoți o măsea de minte. Plângi, iar doamna doctor te întreabă ce clasă ești, încercând să te liniștească. Clasa a XII-a, îi răspunzi râzând, în timp ce lacrimile tale se iau la întrecere. Realizezi că timpul trece și totuși, unele lucruri nu se schimbă niciodată. De exemplu, frica ta de ace și de mersul la dentist. Fie că ai 3 sau 18 ani, asta a rămas la fel. Singurul lucru diferit e că ai învățat să plângi fără să scoți vreun sunet, fără să deranjezi pe cineva, fără să atragi atenția asupra ta. Nu e un progres total, dar măcar e unul. Și ai mers singură, fără să te țină cineva de mână. Poate că ți-ai amintit și de cuvintele spuse de tatăl tău cu o seară înainte și ai râs din nou: ”Și eu mi-am scos o măsea de minte. Așa fac oamenii ca noi doi. Trebuie să-și mai scoată din măselele astea de minte, să devină mai obișnuiți, că sunt prea deștepți.” Și acum poți să crezi că sună arogant ce a spus, dar nu e. Este doar un tată care a încercat să mai potolească emoția din sufletul copilului său și să-l ajute. E tata, mereu acolo, iubindu-te necondiționat, indiferent de ce s-ar întâmpla. Fie că e vorba de o inimă frântă, de culoarea pereților unei camere, de mașina de tuns iarba pe care ai stricat-o sau de măselele de minte.
Poza: Vlad Teodorescu
Ești în vârful dealului și ai cea mai frumoasă priveliște. Te uiți la soarele care e pe cale să apună și la tot spectacolul de culori: puțin negru aici, niște roșu acolo, mai mult albastru, că doar era culoarea ta preferată atunci când aveai cinci ani (mi-a zis mama că de fapt era turquiose, dar ea nu știe că la vârsta aia nu auzisem de așa culoare), oranj și galben. Te bucuri de tot și în același timp ești nostalgic. Așa funcționează viața și nu ești nici primul care trece prin asta, nici ultimul. La început, mi s-a zis să mă bucur de această perioadă, de acești ani, căci sunt cei mai frumoși. Și poate că nu am acordat atât de multă importanță, zicându-mi că e ceva ce zic oamenii mari, un fel de efect al îmbătrânirii. Am clipit o dată, am căscat un pic la o oră de istorie, am scăpat creta din mână, de frică, la ora de fizică, am ațipit la o oră de matematică și dintr-o dată am ajuns aici, elev de a XII-a, dorindu-mi să fiu iar mic. Te uiți în urmă la tot ce ai realizat, tot ce ți s-a întâmplat și la greșelile tale. Speri din tot sufletul să nu le mai repeți. Vezi care au fost oamenii constanți din viața ta pe lângă familie, oameni cu ochi albaștri, culoarea lor fiind asemănată cu cea a mării și totuși, care nu te-au lăsat vreodată să te scufunzi, cu strungărețe, cu zulufi negri și cu zâmbete care pot lumina o cameră întreagă atunci când pășesc în ea. Doi-trei profesori care au avut un impact asupra ta și care te-au făcut să-ți dorești mai mult de la tine însăți. Privești în sus la stelele tale norocoase, cred că bunicul e una dintre ele, și zâmbești. Ți-ai dori să poți citi încă o dată toate cărțile care ți-au ajuns la suflet, care și-au lăsat amprenta asupra ta, care te-au făcut să te simți bine, să râzi și să plângi. Să le citești fără să știi cum se termină, cu toate că uneori trișezi. Dai paginile până la sfârșit și citești ultima propoziție. E micul tău obicei prost. Unii mănâncă dulciuri pe ascuns, cu toate că știu că nu e bine pentru ei, unii nu se pot abține să nu-și roadă unghiile, iar tu, uneori, citești ultima propoziție de pe ultima pagină a cărții.
Uneori, vrei să știi ce se va întâmpla înainte să se întâmple. Uneori, vrei să fii pregătit pentru ce-i mai rău. Și uneori, îți dai seama că nu poți alege care să fie finalul unei povești, nici să controlezi felul în care se desfășoară lucrurile, nici câtă iubire să-ți ofere cineva și nici nu poți alege cu ce ochi să te vadă lumea. Nu poți să dai limbile ceasului înapoi, nu poți să oprești timpul în loc și nici pe tine din a mai fi mare. Poți doar să continui să crești, să-ți pictezi viața și pereții în propriile culori și să te uiți în urmă doar la amintiri, zâmbind nostalgic. Și nu în ultimul rând, să alegi culoarea periuței tale de dinți.
