autor interviu: Andrei Cocean
Cât de importante sunt abilitățile de comunicare în profesia dumneavoastră? Ne puteți da un exemplu?
Sunt esențiale. Comunicare este temelia jurnalismului. Spre exemplu, în cazul multiplelor conflicte de la filmările cu hoți de lemne, comunicarea a fost cheia pentru a obține informații dar și pentru a scăpa teferi. Ca omul să se deschidă, să se destăinuie, trebuie sa comunici cu el, să-l înțelegi, să plângi sau să râzi cu el, să trăiești o vreme lângă el, să comunici. Sincer.
Se întâmplă ca meseria dumneavoastră să vă pună în situații primejdioase? Se întâmplă să vă fie frică?
Sunt multe situații… să le spunem tensionate. Vorbeam mai înainte despre păduri. Nu este foarte comod să deranjezi indivizi care fură de-o viață, pentru care furtul este normalitate. În astfel de situații, comunicarea e cheia. Cu argumente, cu disponibilitatea de a înțelege și cealaltă parte, cu mult calm și stăpânire de sine. Normal că îmi este frică. Îmi aduc aminte de o filmare în care am fugărit câțiva indivizi iar la vizionare se tot auzea pe filmare o tobă. Și nu înțelegeam de unde vine acest sunet. În cele din urmă, am realizat că lavaliera era ascunsă sub tricou, în dreptul inimii. De acolo se auzea toba. Va dați seama cam cum îmi bătea de s-a putut înregistra sunetul.
Nu este foarte comod să deranjezi indivizi care fură de-o viață.
Ați fost profesor timp de un an. Cum vedeți o bună comunicare elev-profesor? Ce lipsește școlii românești din acest punct de vedere?
Am fost un an profesor și mi-a plăcut foarte mult. Cu toate că a trecut ceva vreme, am multe amintiri care îmi sunt foarte vii. Îmi aduc aminte atmosfera din clasă dar și din cancelarie. Profesorul trebuie să coboare din înaltul catedrei și să stea din când în când și în bancă. Să vadă un strop cum e viața de acolo, să se pună în pielea elevului, să înțeleagă că vremurile s-au schimbat, că accesul la informații e altul, iar el, profesorul, trebuie să țină pasul cu vremurile, să aducă acea programă învechită în zilele noastre. Școala trebuie să-l pregătească pe elev pentru viață, să-l ajute să înțeleagă viața. Or, de multe ori accentul cade pe predarea unor cantități uriașe de informații din care, de cele mai multe ori, elevul nu rămâne cu nimic. Și atunci, aici intervine rolul dascălului. Trebuie să se adapteze, să fie model, să-i apropie pe elevi, să-i înțeleagă și să-i ghideze. Asta, bineînțeles, presupune efort, voință, comunicare.
Ce vă scoate cel mai tare din fire în România de azi? Ce ați schimba în primul rând?
Lipsa de educație. De aici pornește tot răul și griul care de prea multe ori ne înconjoară. Uităm de foarte multe ori de omul de lângă noi, uităm să fim oameni. Și atunci, murdărim, facem rău, distrugem. Cheia stă în educație. Multă lume ne întreabă ce am schimbat noi în atâția ani de emisiune. Schimbările pot fi calculate. Sperăm însă ca am schimbat mentalități și comportamente. În fiecare duminică le arătăm oamenilor unde suntem dar mai ales ce este de făcut pentru a merge mai departe. Cred că cea mai bună dovadă că suntem pe drumul cel bun sunt cei peste 400.000 de români și cele 5000 de firme care ne ajută să facem un spital pentru copiii cu probleme oncologice. Ei au răspuns la strigătul nostru iar acest răspuns ne dă sentimentul că împreună chiar putem să mutăm munții din loc. Trebuie doar să vrem și să ne pese.
Ce nu reușim să învățăm?
Să respectăm regulile. Nu înțelegem că o regulă respectată este, în primul rând, dovadă de bun simț, de educație, de credință. Daca mă protejez pe mine, implicit am grijă și de tine. Și invers.
Dacă aventura dumneavoastră profesională ar fi tema unui film, ce titlu v-ar plăcea să aibă?
Punct și de la capăt. 🙂
Ne povestiți o amintire foarte dragă din proiectul ”România, te iubesc?”
Sunt multe. Uite, una din zona Buzăului. La zăpezile din 2012 am vrut să trăiesc suferința oamenilor care dormeau sub 6-7 m de zăpadă pentru a fi cât mai real în relatările mele. Pentru că nu mi se părea firesc să vorbesc la tv despre suferință și să dorm seara la hotel, la căldură. Așa că am stat cu ei, prin casele lor, pe câmpurile de lângă Râmnicu Sărat. Îmi amintesc de casa bătrânului Radu. Am ieșit dimineața pe un tunel din zăpadă și am transmis ce am trăit, ce trăiau de zile bune acei oameni. Iar a doua zi au venit vreo 30 de voluntari și i-au scos omului casa din zăpadă. Practic, i-au salvat-o. În acele zile, am reușit sa conving un sponsor sa doneze echipamente pentru salvatori, în valoare de un milion de euro. S-au cumpărat atunci primele șenilate cu care poți să ajungi prin nămeți, oriunde. În iarna următoare, datorită acelor șenilate n-am mai avut morți prin zăpezi. Și astfel de întâmplări și amintiri sunt multe. Ele sunt motorul care ne mână mai departe.
foto: din podcastul Boomoerang, realizat de Fundatia Comunitară Buzău și Media HDu
