Petruț Dinu (la 21 de ani)
Lumina izbucnește dintre norii desfăcuți ca niște coji de nucă. Nu îmi mai simt respirația. Mă inundă o stare de serenitate și, pentru o clipă, marginile eului mi se estompează. Aud niște păsări traversând cerul sau, poate, plutesc doar în văzduhul din reprezentarea mea de acum. Care să fie reale? Ce să fie acest real?
Aud ceva, dar pare că văd. Văd ceva, dar pare că aud. Seamănă cu ce simt când ascult Knockin’ On Heaven’ s Door. Percepția realității se dilată, limitele elementelor care compun lumea așa cum sunt obișnuit cu ea devin tot mai translucide, mintea mi se golește de orice gând pentru că de undeva din spatele meu, dar nu din spatele meu, de undeva de deasupra mea, dar nu de deasupra mea, ceva coboară spre mine. Nu văd nimic, dar văd tot ce am nevoie să văd.
Întind mâna spre telefon și formez numărul: „Aș dori să mă înscriu la formare în psihoterapie”.
17 iulie 2020. În ziua aceasta era născut domnul Iulian, bunic prin sângele întâmplării. (Cineva mi-a spus la un moment dat că „întâmplător” înseamnă „ca în templu”. Spui că e întâmplător despre ceva care respectă o ordine ritualică). Mă simt purtat pe mâini toată ziua. Seara, mă plimb pe drumul copilăriei, acum scufundat în noapte. Vorbesc la telefon cu Ea. Îi povestesc tot ce am trăit astăzi, cum m-am simțit ca o minge căreia îi dai drumul de la înălțime și revine la nesfârșit. Un personaj misterios îmi dă târcoale. E un câine cu aspect de vulpe. Fox, îmi vine în minte. De dimineață, oamenii îl alungau cu pietre. E atât de flămând, încât i se văd coastele. Vorbesc cu el. Îi deschid poarta: ,,Noi te primim, dar intri doar dacă dorești tu”. Un pas precaut, apoi încă unul. Două luni, îmi este cel mai de nădejde prieten. Părintele Ciprian, vărul meu, vine pentru sfințirea casei. Vorbim două ore despre subiectele cele mai riscante: filosofia, teologia, politica. Fox se așază la picioarele lui și nu mai pleacă de acolo. Când îl vede, în sfârșit, privirea Părintelui rămâne pironită în ochii săi umezi și spune: „Acesta este Bobiță al meu!”
Fox ajunge la poarta mea flămând, iar după două luni, când îmi rog familia să-l chemăm pe părinte pentru a sfinți casa, acesta este chiar stăpânul său, de care se înstrăinase. Fox se pierde ca să se regăsească. Fox sunt eu.
*
Mă aflu în mașină și mă îndrept spre Facultatea de Litere. Țin în brațe dosarul pregătit pentru înscriere. Bucureștiul e aglomerat, iar vara timpurie și moale. Primesc un telefon de la secretariat: „Profilul dorit de dumneavoastră nu se află în oferta noastră de anul acesta. Veniți anul următor”. Spun: „Întoarceți mașina. Mergem la Facultatea de Filosofie”. Nu am toate actele necesare. Scriu un eseu motivațional de mână, în amfiteatru. Tot ce îmi amintesc este că am încheiat cu citatul Fericitului Augustin: „Există ceva în noi mai adânc decât noi înșine”. Mă înscriu.
Pe drumul spre casă, primesc un alt telefon de la același secretariat: „A intervenit o eroare. Vă puteți înscrie la profilul despre care ați întrebat. Vă așteptăm!”. Privesc în mine. În seara dinainte, m-am așezat în genunchi și m-am rugat: „Facă-Se, Doamne, Voia Ta, căci eu nu știu ce este mai bine pentru mine.”. Pentru că nu știam. Rareori știu. O eroare administrativă a creat un interval de o oră și jumătate în care s-a schimbat totul. „Vă mulțumesc, dar deja m-am înscris la Filosofie. Poate anul viitor.”
În restul zilei, simt că ceva mă poartă pe brațe.
*
Cursul de Filosofie Modernă. Online, în contextul pandemiei, asistăm la o oră de consultație a domnului profesor Viorel Vizureanu. Purtăm un dialog filosofic. Întreb: „Cum facem diferența dintre suflet, spirit, sine, subiect, minte, mental, psihic, intelect, rațiune ș.a.?”. Contururile lucrurilor se estompează din nou. Pereții camerei se rotunjesc. Simt că ceva vine: „Sufletul e acolo unde mergi cu sufletul”. O mână invizibilă îmi ridică bărbia. Privesc spre tavan și-mi dau lacrimile. O lumină se dă de-a rostogolul pe un deal de nicăieri și pretutindeni.
Ea a scris citatul, l-a înrămat și mi l-a oferit. Îl privesc acum.
*
Duminică. Vară grea ca un plumb căzut într-o apă limpede. Alunec tot mai jos, spre noroi. Mă sprijin pe-o parte de scoarța unui copac din grădina bisericii. Îmi zgârie umărul. O voce de înger cântă Iartă-mă, Doamne. Plâng cu suspine. Cad în genunchi. Închid ochii și îmi sprijin capul de copac. Privesc spre Cerul din mine, care se contopește cu cerul de deasupra mea. Lumina ca un zâmbet dinlăuntru. Simt cum cad fără oprire, dar niște brațe mă poartă de subsuori. Sunt mai viu ca niciodată. Mă iert.
desen: Anca Balcoș
*
E noaptea dintre 14 și 15 august 2017. Sunt la mare, într-o tabără. Am ținut post zece zile, cu același sentiment că eul din viitor a hotărât deja pentru cel din prezent. O visez pe bunica. Știu că este doar reproducerea minții mele, pentru că totul este gri și banal. Aud ceva. Mă întorc pe prispa pe care stă această reprezentare a minții mele. Bunica își așază mâna în a mea. Imaginea gri se desface ca o coajă de portocală. Deasupra noastră se află o Prezență care ne înconjoară cu ambele brațe. Știu că este Maica Domnului, care ne oferă această șansă de regăsire. Bunica apare din lumină mai limpede decât îmi apărea când trăia. De parcă ai vedea toată viața chipul unei persoane în apă și ai lua reflectarea drept realitate, iar dintr-odată te-ai întoarce și ai (între)zări originalul. Chipul bunicii, cu toate trăsăturile sale, este mai clar decât îmi pot vedea acum fața în oglindă. Zâmbetul blând, apropierea, căldura inimilor noastre într-o lume cu mai multă viață decât cea de pe pământ. Plângem amândoi cu atâta bucurie a revederii, încât mângâiem călcâiul veșniciei. Iar ființa noastră devine recunoștință și smerenie față de lumina care ne-a oferit această posibilitate ce în viața de aici pare o absurditate, ca în viața de acolo, oricare ar fi ea, să fie realitatea însăși
*
A murit Mihai. A murit Mihai. A murit Mihai.
Un cuțit mi se înfige în piept și se răsucește de parcă și-ar căuta teaca în toracele meu. Nodul în gât, transpirația palmelor, căile respiratorii închise. Mă cuprinde amețeala și nu-mi pot găsi locul. Pereții camerei fac schimb unul cu celălalt, tavanul se apropie. Mă așez la birou, iau o bucată de hârtie și un creion. Ceva apare și-mi vorbește. Scriu. Pe măsură ce versurile curg, simt că în mine timpul se reia de la început. Scriu ultimul cuvânt. Lumina se împrăștie și devine tăcere.
Totul durează două minute, dar totul durează mai multe vieți. Și îmi aud sinele strigând din mine:
Tu vei muri. Tu vei muri. Tu vei muri
*
mihai
nu am sărit niciodată de la zece metri în râu.
era mihai care făcea asta în fiecare zi de vară,
copiii de noi îl aplaudam, el zâmbea
și uita pentru o clipă de bătaia de seară.
mic, uimit, înfricoșat eram de saltul lui
atunci când priveam cum îl arunca
cerul, cu un braț nevăzut, spre noi
ca pe o pasăre cu o aripă ruptă.
pe mihai l-a călcat o mașină,
mi-a spus mie bătrâna din drum,
lejeră cu o mână la gură și una la sân
,,l-a prins sub roți, iar acum…”
privesc zidul înalt de piatră,
de pe care mihai sărea în fiecare zi de vară,
întrebându-mă dacă acum, în moarte,
îl mai așteaptă cineva să-l bată spre seară.
*
Plec de lângă sicriu și merg să asist la slujbă. Privesc portretul unei sfinte de pe peretele bisericii. Ochii ei scânteiază. Aud ceva: „Vino alături de noi și cavaler de lumină vei fi!”. Merg la pangar, iau un bilet pentru cei vii și unul pentru cei adormiți, un pix și scriu:
Vino cu Mine
și te voi face pescar de oameni
iar lumina se va revărsa,
îi vei ridica din adâncuri,
ca într-un lan de secară de veghe vei sta,
vei întinde brațele tale
și vei salva pe cei ce se-ndreaptă spre prăpastie
și inima ta va fi
lăcaș de iubire
și formă de arcă va avea”.
M-aș întoarce să aflu cine este sfânta care mi-a vorbit din peretele bisericii.
*
M-am întors să aflu cine este sfânta care mi-a vorbit din peretele bisericii. Ușa este închisă.
*
M-am întors să aflu cine este sfânta care mi-a vorbit din peretele bisericii. Ușa este închisă.
*
M-am întors să aflu cine este sfânta care mi-a vorbit din peretele bisericii. Ușa este deschisă. Privesc. E aici. Sfânta Muceniță Ecaterina.
(Peste câțiva ani, aveam să aflu că Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul” din București, în cadrul căreia urma să fiu student, se află sub ocrotirea spirituală a Sfintei Ecaterina, care oferă și hramul paraclisului universitar. Aveam să mă închin după fiecare examen la Sfintele Sale Moaște, cu recunoștință și conștientizare a sprijinului acordat pe calea studiului teologic).
*
Cobor scările. Mă îndrept spre două uși imense, sculptate în piatră. Ceva mă poartă într-acolo. Sunt atras spre ele fără voia mea. Fiecare pas înseamnă o nouă acuratețe a privirii. Cu fiecare treaptă, aud mai clar urletele și chinurile entităților malefice de dincolo de uși. Simt frica. O voce îmi spune: „Nu te teme. Atâta timp cât nu-ți întorci privirea, nimic rău nu ți se va întâmpla, căci Eu sunt cu tine”. Urletele cresc. Frica se transformă în spaimă, apoi în teroare. Imensitatea întunericului devine insuportabilă. Îmi întorc privirea doar un milimetru, precum odinioară Sara, cea transformată în stâlp de sare. Ușile se deschid cu un pocnet. Ființele negre se îndreaptă spre mine să mă înșface. Cu o privire de deasupra văd cum gheara unuia dintre demoni se îndreaptă spre ceafa mea, în timp ce încerc să fug. O zăresc apropiindu-se de mine, iar timpul încetinește tot mai mult. Când cea mai mică unitate de spațiu a rămas între vârful ghearei și pielea mea, din acea apropiere de o tensiune covârșitoare, singura dovadă rămasă pentru un „nu încă”, izbucnește ca dintr-un sâmbure infinitezimal o lumină care destramă visul și mă salvează în ultimul moment. O apropiere ca cea dintre Dumnezeu și Adam, așa cum era văzută de ochii lui Michelangelo, trece prin oglindă.
Deschid ochii obosiți. Razele soarelui s-au strecurat printre draperiile stacojii și mi-au găsit pleoapele, odihnindu-se.
*
Bătrân și istovit, merg pe un drum. Port o haină de culoare pământie, răsucită în jurul corpului ca mantaua antică a grecilor. Este ruptă, murdară și uzată pe alocuri. Am părul și barba lungi și albe, gâtul și pieptul slabe și dezgolite, iar buzele îmi sunt pecetluite pururea.
Mă sprijin într-un toiag de lemn, în al cărui capăt noduros se apasă căușul palmei în timp ce înaintez. Un șir de case în partea dreaptă, dar niciun om. Toate dau glas pustietății din ele. Un câine iese dintr-o curte și mă latră furios. Îndrept toiagul spre el, dar gestul meu îl înverșunează. Aud ceva. Mă întorc cu spatele, iar câinele dispare.
Îmi continui drumul. Un perete uriaș de verdeață mi se înfățișează înainte, iar în mijlocul lui se află o deschizătură. O poartă. Toiagul, apoi piciorul drept, cu mâna dreaptă dau frunzele la o parte și apoi…
Contururile lucrurilor se estompează, marginile eului dispar, mintea mi se golește de gânduri, lumina inundă totul și devine totul. Devin lumină.
Ceva.
