Adolescentă în România

Maria Dinu (la 16 ani)

Articol scris în anul 2019, în vacanța de vară dintre clasele a 10-a și a 11-a.

Aveam treisprezece ani, vacanța mare tocmai începuse și eram atât de nerăbdătoare să îmi întâlnesc prietenii, încât abia de am luat în seamă vocea mamei, care mi-a strigat în urmă, ca de fiecare dată, să am grijă. A fost o zi bună, iar în drum spre casă, printre gândurile haotice, s-a strecurat unul de recunoștință. Mi-l amintesc clar, fiindcă a fost neobișnuit, apărut de niciunde, însă puternic. Și prevestitor, cum aveam să descopăr mai târziu. M-am simțit recunoscătoare că sunt bine, că nici de data asta nu mi s-a întâmplat ceva. Pericolele în legătură cu care mă avertizaseră ai mei de-atâtea ori mă ocoliseră până atunci. Eram ocrotită, iar lumea caldă de sfârșit de iunie părea un loc sigur, familiar. Nu am văzut venind și nu am avut timp să fug de mâna aceea murdară, arsă de soare, pe care un bărbat care trecea pe alături a întins-o spre sânul meu drept și l-a strâns cu putere, prin tricoul cu dungi bleumarin pe care n-am cum să uit că îl purtam. A bâiguit ceva în timp ce mă atingea, m-a eliberat cu greu din strânsoare și și-a continuat drumul de parcă n-ar fi fost. Așa am făcut și eu, fără să mă opresc, fără să ripostez, fără să strig sau să plâng. Cu fiecare pas, mersul îmi devenea tot mai rapid, până aproape de fugă. Nu știam spre ce mă grăbesc. Voiam doar să scap de ceea ce tocmai trăisem, de parcă mi-aș fi putut derula viața cu cinci minute în urmă. De parcă lumea solară de mai devreme n-ar fi început să se reverse în șuvoaie pe asfalt, la picioarele mele, într-o mocirlă fierbinte și grea, care mă împiedica să respir și să gândesc.

Apoi a început durerea.

Însă, până în acea zi, să fii adolescentă în România e ca o durere în sânul drept.

M-a săgetat din piept, semn că fusese acolo de la început, de când degetele lui s-au încleștat și au strâns, și au strâns, și au strâns carnea aceea neatinsă. Era o durere ascuțită, pe care o localizam la nivelul sânului, dar care se întindea incontrolabil, difuz către alte zone ale corpului. Mă durea totul, viața din mine mă durea. Pluteam în inerție, parcă sedată și-mi părea ireal că nu mai pot să mă simt decât fragmentar – bucăți nefirești dintr-un copil crescut brusc. Crezusem că fug spre oameni, că vreau să fiu printre ei, să mă simt în siguranță. Dar mă simțeam ca și cum aș fi fost dezbrăcată, transparentă chiar. Fiecare privire era intruzivă, toți se purtau de parcă ar fi știut ce rușine trăisem. Nu puteam respira normal, nu puteam elibera plânsul acela ca un strigăt surd care mi se blocase în gât și mă chinuiam să rămân conectată la realitate până când aveam să ajung acasă.

Odată ajunsă, m-am dus direct în baie, am încuiat ușa și m-am dezbrăcat. Eram convinsă că voi găsi acolo urmele roșii-vineții ale degetelor murdare pe care le simțeam încă atât de clar, unul câte unul, înfipte toate în carnea mea. N-am găsit nimic. Și, totuși, durerea… Îmi doream să le văd ca să-mi pot plânge de milă, să o pot curăța pe străina care prinsese viață în corpul meu. Dar nu le-am văzut. Așa că n-am plâns. Așa că n-am spus. Am trăit prefăcându-mă că, dacă nu se văd, nu au existat. Ele există, însă, și acum pe dinăuntru.

desen: Evelina Vișan

Pentru mine, amintirea aceasta a încetat să mai fie o dramă. Atunci când, după ani în care a crescut maladiv în mine, am decis să o povestesc, m-am eliberat în bună măsură de povara ei. Acum o văd ca pe un declic, ca pe momentul meu de conștientizare a ideii de abuz, tocmai atunci când începusem să cred că răul există doar în basme. Dacă durerea sufletească ar putea fi ierarhizată în funcție de sursele ei, aș spune că a mea a fost una suportabilă. Nu în raport cu ceva ce am trăit eu, ci cu ceea ce au trăit milioane de adolescente și femei din România. Dacă mie o mână care m-a atins mi-a provocat asemenea urme, cum se simt, oare, toate fetele și femeile care au trecut printr-un viol? Cât de adânci sunt urmele lor?

Conform unui studiu european, 55% dintre români consideră că violul poate fi justificat. Pe unii dintre ei îi cunosc și eu. Mentalitatea aceasta nu doar că mă înfioară, dar mi se pare imposibil de înțeles rațional. Nu e nevoie să fi trecut printr-un episod similar ca să dai dovadă de empatie față de nenumăratele cazuri care se petrec zilnic. Statisticile sunt dovezi frapante ale dezumanizării care duce către toate aceste fapte mizere. Însă și mai dureros e că în spatele fiecărei cifre se ascund un chip, o poveste nespusă, un corp care nu va mai fi vreodată ca înainte. Abuzul, de orice fel ar fi, devine mai puternic decât victima. O scufundă în întregime. S-ar putea crede că e suficient să dai din coate ca să ieși la suprafață, ca să nu te îneci în apele întunecate ale unei astfel de întâmplări. Dar în realitate nu e atât de simplu. Pentru că, odată ce ai trăit ceva de acest tip, devii mai vulnerabilă, mai temătoare, mai puțin încrezătoare în tine și în oameni. Te defeminizezi, începi să îți urăști părți din corp, să le ascunzi și mai mult decât înainte, să vezi în felul cum arăți un potențial pericol. Îți porți prin lume povestea nespusă ca pe un stigmat și îți încleștezi mai tare mâna pe geantă, cu gândul la următoarea mișcare, în caz de atac. S-ar putea crede că e de-a dreptul paranoic să îți umpli strategic geanta cu o groază de lucruri mai mult sau mai puțin folositoare înainte să pleci de acasă, în speranța că va fi suficient de grea încât să o poți transforma într-o armă pentru o eventuală legitimă autoapărare. Cu toate acestea, timpul și experiențele ne-au învățat să gândim în această schemă, gata oricând să ne facem singure dreptate, atunci când nimeni altcineva nu o face. Trecătorii întorc capetele sau se prefac că nu aud strigătele, că n-au fost de față, poliția nu soluționează plângerile, legea nu oferă acoperire și tot acest cerc vicios continuă să se lărgească, înghițind tot mai multe cifre ale abuzurilor din România. Cifre cu chip.

Statisticile sunt doar rezultatul a ceea ce s-a spus oficial. Sunt răspunsurile celor care au avut curajul să vorbească, să depună o plângere. Cum rămâne cu cele care nu spun? Cu cele care aleg să treacă sub tăcere un astfel de episod, asumându-și pseudovinovăția, rămânând să înfrunte rușinea și durerea? Cu cele care găsesc alinare în gândul că, cel puțin, n-a fost mai rău? Cu același gând se consolează zilnic sute de adolescente din România, care s-au obișnuit să lase privirea în pământ sau să treacă pe cealaltă parte a străzii atunci când văd apropiindu-se un grup de băieți de vârsta lor. Aceste metode de precauție sunt, însă, insuficiente pentru a opri vorbele lor, care ne sunt aproape invariabil adresate. Îi auzim. Ne scârbesc. Ne fac să ne simțim vulnerabile, dezgolite, chiar dacă suntem îmbrăcate decent. Deși toate astea se repetă ritmic, cotidian, nu ne-am obișnuit. Și nici nu o vom face. Fiindcă niciodată nu știi cât de rău va fi de data asta. Nu știi cu ce apelativ se vor adresa, nu știi ce îți vor propune. Nu știi dacă nu cumva după data asta n-are cum să fie mai rău.

Deși toate astea se repetă ritmic, cotidian, nu ne-am obișnuit. Și nici nu o vom face. Fiindcă niciodată nu știi cât de rău va fi de data asta.

Am asistat de-a lungul timpului la diferite polemici pe marginea motivelor hărțuirii sexuale. Cu fiecare ocazie, agresorilor li se găsește justificarea că au fost provocați de îmbrăcămintea fetelor. Acest punct de vedere poate fi luat în considerare doar dacă bărbații capabili să abuzeze o fată pe baza acestui criteriu admit că nu își pot controla instinctele primare, că sunt ființe iraționale și că, prin urmare, necesită tratament psihiatric. E ușor de plasat răspunderea asupra fetelor, de etichetat în funcție de lungimea fustei. Dar de când o fustă deasupra genunchilor e o modalitate de conversie a lui nu în da, o instigare la abuz? Cred că unii bărbați iau lucrurile mult prea personal. Nu, fata aia nu s-a îmbrăcat așa pentru tine, ci pentru ea. Pentru felul cum o face să se simtă, pentru încrederea în feminitatea sa. Bărbații, începând de la comentatorii de profesie de pe Facebook și terminând cu agentul de poliție de la circa x, au tendința să se spele repede pe mâini și să spună că e vina femeilor: ce să le faci, dacă și-o cer? Încă încerc să îmi dau seama în ce fel mi-am cerut-o eu, la 13 ani, cu tricoul meu până-n gât, blugii lungi și corpul fragil de fată la pubertate.

Într-o lume în care de cel puțin două secole a fost consfințit faptul că limitele libertății personale apar acolo unde începe libertatea celuilalt, încă ne confruntăm cu instinctele preistorice ale celor care au pretenția să fie tratați drept homo sapiens sapiens. Societatea noastră se învârte de ani întregi între victimă și agresor, compătimind-o pe prima fără să-l pedepsească pe cel din urmă și lăsând impresia că – și în acest caz – merge și așa. De parcă asta ar rezolva ceva! Mai grav este când tot victima e cea învinovățită, când societatea se solidarizează cu abuzatorul și exercită, astfel, o înzecită opresiune asupra abuzatului. Oricât ne-am depărta de ea istoric, vocea patriarhală de la un pahar de tărie, seara, în bucătăria unde femeia spală vasele după cina pregătită pentru el, încă se face auzită. Reverberează în glasurile puternice, de necontrazis, ale urmașilor lui. Le curge prin vene.

Creștem auzindu-le pe mamele noastre repetându-ne obsesiv să avem grijă. Intuim în spatele tonului îngrijorat poveștile lor nespuse. Femeile acestea sunt adolescentele de altădată, semn că povestea asta bolnavă e veche. Dar nu învechită. Ea se încăpățânează să meargă mai departe cu fiecare generație, semn că această polarizare socială a devenit un modus vivendi. Ne naștem într-una dintre cele două tabere și creștem antrenându-ne împotriva celeilalte. Femei contra bărbați, bărbați contra femei. Abuzatul care se transformă în abuzator. Cercul vicios care nu se mai închide. E valabil și pentru ei. Și ei pot fi – și sunt, adesea – abuzați. Se vorbește foarte puțin spre deloc despre asta, fiindcă încă n-am ajuns la stadiul în care să vedem în vulnerabilitatea asumată un act de curaj. Încă ostracizăm orice încercare de a ieși din tiparele sociale în care ne-am închistat mințile generații la rând. Încă ne lăsăm controlați de emoții, păcăliți de ideile preconcepute că ar trebui să gândim, să vorbim și să acționăm într-un anumit fel.

Apoi a început durerea.

desen: Anca Balcoș

Am întâlnit băieți și bărbați care condamnă vehement feminismul, fără să ia în calcul faptul că el a făcut posibil ca mamele și soțiile lor să poată vota, să aibă drepturi, șanse egale, să ducă un trai după cum și-l doresc. Am întâlnit băieți și bărbați care, atunci când sunt însoțiți de partenera lor, rămân indiferenți față de vreo adolescentă pe lângă care trec pe stradă, dar care în alte circumstanțe – fie singuri, fie alături de anturaj – o abordează prin remarci indecente. Dacă ar înțelege că fata sau femeia respectivă ar fi putut, în alt context, să fie partenera lor, poate că lucrurile ar sta altfel. Poate că universul n-ar mai fi dihotomic – Venus și Marte, femei și bărbați. Poate că băieții ar respecta femeia din mamele lor și, implicit, din toate celelalte întâlnite. Din viitoarele lor fiice. Dar, pentru ca acest lucru să fie posibil, mamele ar trebui să fi respectat întâi bărbatul din ei, din fiii lor. Și să îi învețe, în egală măsură, să prețuiască feminitatea. Să le vorbească frumos despre semenele lor, nu cu ură sau invidie. Nu cu etichetări sau prejudecăți. Aceasta este, însă, o altă discuție, care deschide un subiect cel puțin delicat: educația.

În lipsa efectelor ei, nu-mi rămâne decât să sper că ne vom trezi într-o zi (fie și dacă vom fi depășit deja vârsta adolescenței) hotărâte să nu mai tolerăm abuzul, sub orice formă ar apărea el. S-a plâns destul, s-a suferit destul, s-au lăsat destule urme. S-au mutilat suficiente destine. S-a murit îndeajuns. E timpul să vină o zi când plângerile depuse vor fi soluționate. Când legea ne va face de facto dreptate. Am încredere că vocile noastre se vor face la un moment dat auzite. Și, mai mult decât atât, ascultate. Putem, cel puțin, spera că vom reuși să schimbăm ceva în mentalitățile care generează aceste atitudini, că va veni o zi când le vom putea susține privirea atunci când trecem pe lângă ei, pe stradă.

Însă, până în acea zi, să fii adolescentă în România e ca o durere în sânul drept.

foto coperta: Anna Haret