Beatrice Dinu (la 15 ani)
Uneori încerc să îmi aduc aminte care a fost momentul în care am știut că ceva s-a schimbat, ceva iremediabil și care avea să rămână permanent cu mine.
Cu trei borcane, un batic, telecomanda și ochelarii. Era ora 5 dimineața când bunica mea voia să plece de acasă, către ‘’adevărata ei acasă’’, așa cum repeta când am găsit-o. Am dus-o înapoi în casă, m-am mai uitat o dată la poarta încuiată și am încercat să adorm.
Demența nu apare deodată, știu asta, dar am preferat să mă prefac că fiecare bătrân mai uită numele nepoților, apoi că uită unde se află, că mai are vedenii, poate e de la oboseală, sau de la pumnul de pastile pe care le ia zilnic de atâția ani. Dar de ceva timp încep să înțeleg că nu orice bătrân vrea să plece de acasă și nici nu se crede urmărit constant de umbre.
Înainte, când asistam la astfel de scene, obișnuiam să mă gândesc involuntar la anii când nici nu mă gândeam că bătrânețea poate însemna să te pierzi pe tine însuți. Când credeam că bunicii mei sunt niște oameni pe care, atât timp cât îi iubesc eu, nimic n-o să îi poată afecta.
Și totuși, era sfârșitul lui august și în bucătărie începea să miroasă a ars.
O găsesc pe bunica mea cu privirea goală, în timp ce plasticul castronului din mână se îndoia sub flacăra focului de la aragaz, în timp ce lâna cu care era croșetat puloverul se subția și îneca bucătăria cu un fum gros. În timp ce stingeam aragazul și aruncam cu apă pe castronul ars pe jumătate, privirea a rămas fixată pe perete. Dar poate nici măcar nu era o privire goală, poate undeva, mai departe, bunica mea era încă ea, doar că nu știam cum să ajung acolo.
Am început să mă întreb cum poți să comunici cu o persoană care nu înțelege că era să își dea foc singură. Cum îi pot reproșa ceva ce nici nu își aduce aminte că s-a întâmplat? Am dreptul să fiu furioasă, să țip sau să o cert, pentru ceva ce pentru ea e rupt din filme, nu din realitatea noastră?
Geamul e încă deschis. Încă iese mirosul de ars, când îmi dau seama că nu doar eu plâng, ci din camera cealaltă și bunica mea. Plânge de supărarea mea? Cum poți plânge despre ceva ce nu înțelegi? Poate din ignoranță, nu îmi pot imagina cum se simte să ai demență. Să simți că tot ce ai trăit vreodată, oamenii și locurile cu care ai împărțit o viață întreagă se dizolvă în memoria ta, că fiecare zi pe care ai numit-o cea mai frumoasă din viață ta se îndepărtează într-un vid al amintirilor. Poate plânge și ea pentru că știe că momentele în care pierde control asupra propriului corp sunt tot mai dese, că nu există nicio soluție și că noi, oamenii pe care i-a iubit o viață, trebuie să vadă cum se pierde.
foto: Iulia Sturzu
”200.000 de români, bolnavi terminali, care suferă nu doar de demență, ci de mai multe afecțiuni, ar avea nevoie în fiecare an de tratament paliativ. Răspunsul statului? 480 de medici și 390 de asistente cu atestat în domeniu. Jumătate din județele țării nu aveau nici un tratament pentru acești oameni, conform unei statistici oficiale din 2016.’’ Cum reușești să gestionezi situații care depășesc un întreg sistem medical?
Singurele soluții pe care le primești sunt să privești poze, filme, să asculți albume vechi. Adică, poți să tragi de timp. Poți să mai tragi poate de câteva zile, săptămâni, dacă ai noroc luni, care își pierd totuși valoarea în fața unei vieți întregi.
Cum reușești să gestionezi situații care depășesc un întreg sistem medical?
Cum poți să te bucuri de anii care ți-au mai rămas alături de ei, de zilele bune cum s-ar spune, pentru că nu sunt toate rele, dacă niciodată nu știi cât de subțire poate fi linia dintre bine și rău, dintre luciditate și incoerența?
Când vorbești cu o persoană care suferă de demență, totul devine un exercițiu al răbdării, pentru că în față ta se oglindește fiecare persoană, ca o aducere aminte a inevitabilității propriei degradări, a fragilității noastre ca oameni.
