Beatrice Dinu (la 18 ani)
Dintre toate caietele pe care le-am avut în cei unsprezece ani de școală, există unul pe care nu m-am îndurat niciodată să-l arunc: caietul de română din clasa a șasea. Nu pentru că aș avea nevoie vreodată de ce e scris în el, ci pentru că are o pagină care contează mai mult decât restul: ultima. La finalul caietului sunt rânduri umplute cu bețișoare trase cu stiloul. Mi-ar fi plăcut să cred că sunt simple urme de plictiseală; de fapt, sunt semnele timpurii ale unei probleme care nu s-a oprit la marginea paginii.
De mică știam că îmi place literatura. Îmi plăcea să citesc, să scriu și aveam convingerea simplă că, dacă ceva îți place cu adevărat, n-ar trebui să existe nimic care să te oprească din a face acel lucru. Încerc uneori să-mi dau seama când, pentru mine, o pasiune a încetat să fie doar atât. Fiecare linie de pe ultima pagină marca, de fapt, un răspuns greșit la ora de română, notat cu data lângă el. Privind înapoi, mă întreb de ce un răspuns greșit la o materie care îmi plăcea trebuia consemnat ca o vină, de ce simțeam nevoia unei dovezi scrise pentru ceva ce părea suficient de rușinos încât să nu fie lăsat să treacă.
Cu timpul, liniile s-au schimbat. S-au îngroșat, s-au mutat de pe hârtie în mintea mea și au început să prindă conturul a ceva greu de definit. Mi-ar plăcea să-i pot da un nume: dacă e o prezență zilnică și veche, merită măcar să fie recunoscută. Nu e perfecționism, nici simpla frică de eșec. E convingerea că nu poți spune că îți place ceva dacă nu ești foarte bun la acel lucru; teama că interesul îți va fi pus sub semnul întrebării dacă nu demonstrezi constant o stăpânire absolută. E ideea că mulțumirea proprie nu e suficientă fără confirmarea celorlalți. Iar validarea e stranie tocmai pentru că rar îți dai seama câte forme poate lua.
Desen: Diana Andreea Spajic
La un moment dat, liniile de la finalul caietului au devenit note. Multă vreme, până la prima notă de 4 din liceu, ele au fost singurul mod prin care simțeam că exist – pentru ceilalți și pentru mine. Prima notă din liceu a fost aproape ironică: nu mi-aș fi imaginat că un 4 poate aduce ușurare, că poate funcționa ca o pauză, nu ca un verdict.
Între timp, liniile trase cu grijă s-au estompat. S-au subțiat, și-au pierdut claritatea, dar n-au dispărut. Au rămas în gesturi mici: în scuzele spuse inutil, în verificările obsesive ale fiecărui cuvânt, în nopțile pierdute reevaluând răspunsuri deja date. Fără să-mi dau seama, au construit un mecanism rigid de autoevaluare, care funcționează doar între două extreme: „cel mai bun” sau „complet inutil”. Validarea a devenit mai subtilă, mai greu de prins, un compliment aruncat în treacăt era suficient cât să-mi amâne, pentru o vreme, îndoiala.
Astăzi, când mă uit la ultima pagină a acelui caiet, nu mai văd doar linii trase cu vinovăție. Văd o schiță timpurie a modului în care am învățat, încet, să trăiesc cu mine.
